1-2 – Sa ne dam cu totul prezentului – 5

cum ma grabesc sa elimin mai intai “administrativele” merg sa intind rufele in balcon, “vesnic in picioarele goale” 🙂  si fiindca de obicei ma grabesc, nu am timp de insurubat picioarele dupa papuci si nici sa scot rufele ude in lighean ca sa pocnesc (fiindca nu le pot tine cu mainile), geamurile celor doua usi intre ele.  asa ca iesind repede cu rufele ude pe brate, ma trezesc ca mai mereu, ca inca nu le stransesem pe cele uscate.
aproape ca devenise un ritual la intinsul rufelor cu o mana sa le lipesc pana sub barbie pe cele ude si cu cealalta sa strang repede carligele de pe cele uscate, sa le adun cumva una peste cealalta pe sarma intr-un loc mai aproape de usa, ca apoi sa le iau cu totul pe celalalt brat si in timp ce deschid usile cu un picior sa le si arunc cu tinta pe canapeaua din camera premergatoare si abia apoi sa le scutur si sa le intind pe udaturile astea proaspete.  astfel mai reusesc sa fac cate-o scurtatura clipelor in fiecare zi de sambata.

intr-o seara insa, cum eram cu rufele ude stranse la piept si cu o mana pe clestii inghetati, in punctul culminant al clipei grabei cele mai urgente, cum ar zice conu Iancu, cand frigul ma prinsese si ma egaliza cu el insusi incercand sa ma expulzeze peste tot, prin geamuri, prin pereti, prin tavan, prin podea, am simtit brusc o noua urgenta – sa ma opresc acolo, pe colina clipei asteia si sa strig ca un chirurg aspirant pe cale sa comita pe-un simulator, o ablatie: Stop joc! si am ramas asa ca un apendice al naturii neelucidat inca, privind prin geamurile atotcuprinzatoare, de jur imprejur, extinzand clipa asta “racoritoare “ cat de mult am putut.

ei bine!  Sa se-adune, sa se scada, sa se inmulteasca sau sa se divida printr-o nemiscare aerul fara sonor, mut si umflat, sa fie abstract pe dinauntru, constrictiv, fierbinte de rece si lipicios pe dinafara. sa se egalizeze presiunile si sa se schimbe perceptia mediilor turbionare.

reintru in casa. stiu unde am ramas, stadiul derularii urgentelor il am limpede sub ochi si desi memoria lor e inca vie, a celor casnice si a celor concentrice din afara, punctele importante ale fiecarei zile din saptamana, amenintatoarele, restantele, uzualele, neobisnuitele, panopticumul fetelor familiare sau al celor cunoscute, obiceiurile, torsiunile, dubitatiile, obsesiile, implacabilitatile, impregnatiile, imprecatiile, divagatiile sau peroratiile negraitoare ca si a perechilor lor complementare (fara semnificatie in urgente) – o parte din mine nu mai recunoastea nimic.

eu sunt aceea care a construit posibilitatea a tot ce e cu mine si in jurul meu, lucruri si oameni dragi, lucruri si oameni de folos mie sau altora, lucruri si oameni.

 era ca si cand i-as fi vazut prima oara.

ma intreb daca nu cumva frica de moarte si frica de a se/ma/te pierde dintr-u’ bun inceput n-am sadit-o in fiecare lucru si om caruia i-am dat constructia acestei posibilitati de a fi in jurul meu.

ma uit in adevar (cu sufletul). nu regasesc nimic familiar. si aproape ca nu recunosc nimic.

si pe deasupra mai este si caldura asta inabusitoare.

*

Azi de-atunci, nu fac decat sa reconstruiesc posibilitatea recunoasterii.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la 1-2 – Sa ne dam cu totul prezentului – 5

  1. qwykx zice:

    te poti uita in adevar si cu mintea. mai ales ca ea fata de el (sufletul) nu are secrete, ce va recunoaste el va recunoaste si ea. de acord cu tine. trebuie ajutata mai intai sa scape de fixatii 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s