Azi nu ma cititi, n-am nimic bun pentru voi

Mergeam intr-o zi, intr-o vara pe la Unirii. Era cu ceva ani buni in urma, nu mai stiu si acum nu e important cu cati, dar stiu cum eram imbracata. Bluza. Imi luasem special o bluza subtire creme pe care o vazusem cu doua zile in urma si avusesem emotii ca n-o mai gasesc. Dar cand e sa fie ceva, e. Crem fiindca albul e mult prea mult, alb. Si in plus mai avea ceva. Sa va spun cum era. Nu avea guler, era usor decoltata la baza gatului desi mi-ar fi placut sa aiba guler rotund incheiat in fata prin doua colturi rotunde ca un gard cu un mic spatiu de poarta, dar prea multe idei, pe atunci credeam ca trebuie sa le mai lasi si la intamplare cand n-ai incotro, ceea ce mai tarziu s-a dovedit a fi exact invers, nu doar cand n-ai incotro. Avea cinci nasturi mici la spate, urma linia corpului dand impresia ca e fixa dar nu era nici pe departe lipita de corp, de-abia o simteam si asta era bine fiindca nu suportam stramtorile de niciun fel, la gat, la sutien, la chiloti, la fuste sau la talpi dar am facut multe concesii dintr-astea, ziua aceea fiind una dintre ele. Florile. Din talie bluza devenea clos si avea imprimate cateva fire de flori mici in degrade crem spre albastru si indigo care urcau de la mijloc in sus pe dreapta, spre ficat si stomac, ca sa intelegeti orientarea, iar coditele lor vernil se imprastiau ca niste betisoare de Yi jing dupa ce le dai drumul, intr-o dezordine cumva ordonata, peste un fald al closului. Din cauza fixitatii in talie parea un buchet rupt de codite iar coditele inecate-n valuri. Dar de departe nu-ti dadeai seama ce putea fi in cremul ala omogen, putea fi chiar un fel de pata. Fusta. Mai intai fusese fusta. Eram in culmea curiozitaii fiindca pe ea mi-o cumparasem prima, o palma deasupra genunchilor, stramta de culoare indigo si ma uitam la ea fara s-o port fiindca nu aveam decat o bluza fraise si una galbui care s-ar fi potrivit daca as fi dus vreun meniu sau vreo tava in maini, asa ca nu aveam cu ce. Inca mai dainuia vechea viziune asupra asortarii imbracamintii, genul provincial si profitam de ea fiindca nu eram in stare sa folosesc mai mult de 2 culori diferite decat daca ar fi fost cu imprimeuri ceea ce nu ar fi implicat vreun prea mare efort cand vrei sa calci,  asupra a ce porti in picioare. La asta alegi oricare dintre culorile desenului, fara grija. Eu. Fiindca n-am parul nici drept, nici cret doar brambura, vraiste si alandala cand e proaspat spalat, imi ondulasem parul. Ca naiba. Dar fiindca era mare si se balanganea peste brate ma simteam protejata ca de sepepisti, doua sigurante inutile. Nu-mi placea culoarea lui naturala dar s-a dovedit rezistenta in timp, pe atunci nu ma vopseam. Si nici nu se-ndrepta cu placa. Suna bine propozita asta! 🙂 Era zapuseala, caldura inca nu trecuse de apogeu si mersesem mult pe jos, totusi nu se facea sa beau apa si sa transpir intr-o bluza de matase si dedesubtul narilor ca si cand as face condens; asa ca de sete, la fiecare scuturat de cap, imi mai prindeam si sugeam pe sestache cate o suvita, pastra umezeala cat de cat si inca mirosea a proaspat. Pantofii. Ii gasisem intr-un boutique insignifiant dupa ce-mi rupsesem talpile altor pantofi cat colindasem in cautarea lor. Bineinteles ca erau crem dar mai mult spre bej culoarea piciorului, de lac cu toc evazat, nu foarte inalti, aveam oroare sa rasar din multime cu capul si cu boncanitul si pareau ca reprezinta tot ceea ce imi imaginasem eu ca pot gasi ca sa existe. Geanta. Genti aveam destule de toate felurile asa ca n-a fost o problema sa mi-o iau pe cea mai apropiata de cremul bluzei fiindca aveam de gand sa-mi cumpar similar petei, trei stanjenei sa am ceva viu in mana sa se vada pentru contrast, peste geanta. Ceea ce am si facut, numai ca astia erau tot ce exista pe piata, nu dintr-o sera de-a noastra sau din gradina, erau stridenti si falsi, dar una peste alta asta mi-am dorit. Sa fiu o aparitie vizibila din Cosmos. Eram. Nu numai ca o creadeam si fiindca o faceam o credeau si cei din jur, fiindca unii care nu erau dusi inca cu pluta intorceau capul, nu numai barbati ci si femei, de aia zic ca nu doar o credeam si ca eram. Nu, n-a fost singura data, dar a fost singura data cand am vrut-o. Eram disperata s-o vreau, de-aceea stiu toate amanuntele astea. In sfarsit, cautam un sentiment. Si el trebuia sa fie neaparat din cele care exista. Un sentiment de vietatea genului meu, feminin, pentru care deseori nasul pluteste pe deasupra cosului din care numai cand trece ea, in loc de fum iese unul care pulverizeaza in aer o damigeana de Kenzo, “Pour homme”, una de Versace, “Eros pour famme” si una de Burberry “Baby Touch”. Mergeam. Trebuia sa dau coltul, dinspre Tribunal si sa ajung la metrou la iesirea din dreptul covrigilor “Luca”(de azi).

Cand. Cand, vad asezata pe ceva improvizat o femeie in varsta, imbracata cu o ie purtata de mai multa vreme si-o fusta neagra peste doua picioare umflate din care unul la fel de negru ca si fusta din care zemuia si supura o rana care ii cuprinsese toata tibia.  Statea alaturi de o punga pe jumatate plina din plastic, in soarele arzator, cu ochii si fata stranse a durere si implorare, fara sa faca vreun gest si fara sa scoata vreo vorba. Si dintr-o data, intr-un cat, cum ar fi o zecime de secunda, tot planul meu s-a naruit. Se surpase intr-un crater care cuprinsese pamantul strapungandu-l spre Cosmos pana pe partea cealalta a lui. Partea aia despre care ati auzit sau ati citit, unde incepe nimicul care nu exista. Dar pe ea. Acolo, aproape pe jos cum statea cu broboada ei alba legata la cap, cu rana ei din care nechiuretata, in cateva zile ar fi iesit viermii, cu punga ei de plastic umpluta pe jumatate cu mila oamenilor, cu fata ei implorand in directia soarelui neclintit indurare sau moarte, pe femeia aceea o invidiam. O invidiam din tot sufletul meu. Catul de secunda se transformase intr-un  cat de timp in care as fi dat oricat sau orice sa fiu in locul ei. Dar nu eram…

 

 

 

irisi brambura

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Azi nu ma cititi, n-am nimic bun pentru voi

  1. calinakimu zice:

    Aşa este, suntem excedaţi de suferinţă, de nedreptăţi, de ignoranţă, confuzie, violenţe de tot felul. Aceasta este insa lumea noastră, o lume pentru care trebuie sa fim răspunzători, chiar dacă nu suntem în linia întâi…Funcţionează politica struţului, o politică păguboasă ca toate politicile, care acutizează confuzia, suferinţa, răul. Lumea suntem NOI, fiecare în parte. Se spune despre Iisus că ar fi luat păcatele lumii asupra sa, că si-a asumat suferinţa lumii. Este firesc. Nimic extraordinar in sine. Conştientizarea realitaţii este profund transformatoare. In finalul articolului tau, cand spui că ai simţit nevoia sa fi în locul celelaltei femei…ASTA ai făcut. A fost un moment de asumare, a fost un moment Hristic.
    Atenţie, sunt împotriva religilor, sunt doar RELIGIOS.

  2. qwykx zice:

    multumesc de apreciere dar cred ca trebuie sa ti-o iei inapoi, restul lumii vad ca a inteles 🙂
    nu Caline, ai inteles gresit, o invidiam pur si simplu, eram geloasa pe „fericirea” ei, dar pentru mine atunci era fara ghilimele. era ca si cum as considera ca eu stau in „stal” si ea in „loja” sau cam asa ceva, noroc ca a durat putin. cu alte cuvinte mi-era mai mila de mine decat de ea.
    Hristic? 🙂 eu as spune ca dimpotriva
    dar ce faci, te-ai „prostit” si tu, RELIGIOSULE?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s