Nocturna – ne-Opus niciunui sunet -I – despre „nonalegeri” și

(raspunsul amanat)

Perindandu-ma prin pagini, am ajuns in dreptul unui articol sa ma desprind ca un buton cazon cazut de pe un veston lepadat la-ntamplare, pe pamantul golit de picioare, baltind printre multe hartii, ziare, sticle sparte, tuburi de cartus, pene, bilete de tren si cutii goale, (aceasta nu e decat frame-ul meu autovizualizat), in fata unor panglici trasoare. Le urmez pana unde vor sa m-ajunga.

Desi merg la pas un toc acvaplaneaza pe o felie de ziar. O ridic si citesc primul rand de sub ochi:” … unii au ales sa se-ntoarca in cazarmi…”

Ma rostogolesc pe directia unde trasoarele par ca au atins pamantul. Calatoria de abia de acolo incepe.
Esarfa a fost aruncata iar tu trebuie sa alegi, căci despre alegere/ alegeri este vorba, intrebarile pentru raspunsul care ti se cuvine.

Fara cateva cuvinte, acesta este articolul pe care-l voi destrama, un articol bun:

“Uneori e ca atunci când nu știi încotro – asta pentru că nu știi încotro. Ca atunci când stam în fața unui perete plin cu zeci de eșarfe, într-un magazin din Danemarca, cu gând să aleg două dintre ele, și nu eram hotărât […] – iau două la întâmplare, […]
Așa-i uneori când nu știi încotro. Totuși, printre opțiuni nu o avem și pe aceea a nealegerii – așa că orice nealegere, orice amânare de a alege, este alegerea pe care o facem. Se pare că cu cât conștientizăm mai mult imposibilitățile în care suntem cu-prinși, cu atât e mai bine de noi, în sensul că nu ne mai tot împotrivim, și nu strângem și mai tare nodul, prin zbatere. Imposibilitatea ne-alegerii este la fel ca inexistența libertății. Sună enervant de frustrant, însă cu cât o acceptăm mai curând ca o coordonată a vieții asupra căreia nu avem nici măcar un pic de control, cu atât înseamnă că ne consumăm energiile emoțional-creatoare cu alte strădanii.
Parte esențială a vieții e moartea. Ah, și ce ne mai omoară unele lucruri, unele clipe, unele alegeri. Etapă strategică, treaptă pe care se sprijină. În lupta aceasta nu este izbăvire, și răutatea nu poate scăpa pe cei răi – după cum constata ochiul înțelept al lui Solomon, cu ceva mii de ani în urmă.
Imposibilități ale nealegerii sunt și cele cinci ingrediente esențiale ale vieții, asupra cărora avem puțină putere nuanțată, adică alegem din sertar, dar nu putem desființa sertarul. Ne-am trezit într-o zi țipând în lume, și am luat o palmă de la doctor fără să-i fi făcut altceva în afara faptului că i-am agitat noaptea în care chiar el era de gardă. Ne-am trezit în brațele unei femei pe care n-am ales-o, și care de regulă ne rămâne cea mai apropiată ființă – prima relație de iubire, cea mai intimă și mai organică din câte există. Dar controlul nostru asupra alegerilor acestora se apropie de zero. Și nici neamul nu ni l-am ales, și nici țara – și de aleg părinții să se mute în alta – e o alegere pe care ne-o fac ei cadou, și asupra căreia nu prea avem multe de zis. Nici limba maternă nu ne-o alegem, crescând în marsupiul acesta al dependențelor, până reușim și noi să facem pișu din picioare, și întrezărim prin gardul limitărilor ograda vecină a independenței, și cu ajutorul scărilor de carte reușim până la urmă să vedem și a treia ogradă, câmpia mănoasă a interdependețelor.
Și nici credințele nu ni le alegem, decât mult mai târziu și cu multă trudă, eventual datorită vreunui cataclism relațional sau filozofic, a unei rătăciri care ne remodelează geografia interioară. Și nici valorile nu ne aparțin decât prin împrumutare. A, da, da, desigur că ne răzvrătim în multitudinea de adolescențe ce ne caracterizează (indiferent de vârstă), și tot întoarcem moneda aceasta a valorilor până facem zar din ea; dar cel mult, facem puțin diferit buclele literelor, și le reașezăm scrierea pe multiplele fațete ale zarului, crezând că reașezarea aceasta de care ne dovedim a fi în stare, este mai bună decât cea de dinainte.
Și de cele mai multe ori nici comportamentul nu ni-l alegem […] Dar de cele mai multe ori re-acționăm, la cheremul contextului situațional în care am ajuns să ne aflăm, și alegem ce ni se așterne în față ca alegere, câteva opțiuni limitate, și nu galopul libertății de alegere.
De consecințe nu mai zic nimic, că alea chiar ne îngrozesc uneori. Vin la pachet cu alegerile, dar stau pitite o vreme, nevăzute și tăcute. Apoi brusc ne râd sub nas: Ce-ai făcut mă nene, mă? Ai uitat că e și noroi când plouă, că e și fum când arde. Etcetera..
Și-atunci nu ne rămâne decât refugiul poeziei. Unii o urmăresc cu ochii în turcește, episod după episod, zbatere second hand a unei poezii ce nu-și găsește o altă formă. Alții o fluieră în tribune cu șireturile ghetelor. Unii o înghesuie în aparatul foto. Mulți o caută în muncă asiduă, fără să le pese să știe că mortarul dintre perete și gresie este și el o parte de vorbire, și măsurătoarea împărțită la numărul de trepte este o frumoasă matematică poetică.
Măcar aici pe tărâmul acesta avem și noi iluzia unei libertăți mai libere, mai generoase, care nu ne tot îngrădește și nu ne tot oglindește deodată cu îngrădirile. Faptul că de multe ori nici măcar nu conștientizăm îngrădirile astea, alegerile astea date, făcute nouă cadou printr-o formă subtilă de impunere, dă pe față tocmai o altă limitare de care avem parte, îngrădirea noastră mentală, îngustimea ochilor noștri la care falimentăm să adăugăm alți ochi, spre lărgirea perspectivei, a perspectivelor. Dar de vreme ce nu conștientizăm chestile astea, ele nici nu ne deranjează.
Că lucrurile pe lume – pe lumea asta – sunt cel puțin bivalente (se știe). Și chestile care ne deranjează ne pot fi extrem de benefice, precum oprierea, atunci când ne freacă pantoful. Durerea, când ne crește rana. Dorul, când lipsește ceea ce altădată era o prezență enervantă.
Și pe oricare dintre drumuri am apuca-o uneori tot acolo ajungem datorită rotunzimii modului nostru de a parcurge timpuri și etape. […] spirala vieții sfredelește galaxiile necunoscute ale timpurilor, purtându-ne odată cu sfredelirea, așa cum de altfel face cu noi întreaga planetă (interioară).
Se merită uneori să te așezi pe marginea lunii, ca băiatul ăla cu undița de pe logoul filmelor făcute de DreamWork, și să (ți) privești lumea de departe cu tot cu ghemul de drumui bătute de așa zis inevitabilele noastre alegeri. Așa cum îmi înregistrez pedalarea cu Strava, ca la urmă să văd harta de sus de pe balconul ochilor, spre în jos, în râul albastru al desenului. Se merită!”

Imi permit sa sintetizez textul in doua intrebari: Cum toata viata nu este decat un sir neintrerupt de alegeri, mai mult “nonalegeri” cum le numeste autorul, merita sa traiesti doar ca un pieton aproximativ in propria ta viata, doar ca un descriptor, ca un martor mut si ciung in/de autocreatie, merita sa te prefaci ca iti traiesti viata sau e mai bine sa nu pui la suflet neputinta asta si s-o traiesti resemnat privind-o de undeva de deasupra, passing by?

Ma opresc cu o prima parte aici, las numirea autorului in mentiunea lui expresa si ma rostogolesc spre a doua parte…

Despre qwykx

perfectibila de tot ce ma inconjoara de la natura pana la un semn de carte, in centrul carora se afla oamenii iar deasupra tuturor dragostea lui Dumnezeu
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.