Cum sa existe realitatea?

Foarfeca timpului imparte lumea in adevaruri, dreptati si nedreptati pe care nu le cunoaste  dar le crede iar pe cele la care a participat cunoscandu-le, nu le mai crede. Atunci  realitatea cum sa stie ce sa faca? Cum sa existe?

Vantul dinspre nord aduce liniste. Dau pagina: vantul dinspre sud aduce liniste. Mai intorc o pagina: vantul dinspre est aduce liniste. A mai ramas una: vantul dinspre vest aduce liniste.

Acum ca am stabilit coordonatele exterioare in care ne aflam, pe fondul fericit al inimii mele resimt cumva frumusetea unei simetrii. Antitetice. O antiteza interna,  ar fi trebuit sa precizez in proprozitia din fata si s-o particularizez ,  ca nu este chiar simetria perfecta. Asta ar mai lipsi. Nu este simetria antitezei perfecte pe fondul fericit al inimii mele, ca sa nu existe confuzie, mai  precizez o data. Asta ar mai lipsi. Aici ma repet.

In antiteza e ne-gasitul,  cu primul sens din dictionar. Aici am precizat din prima.

Imi caut tristetea, asta e! Ce-o fi fost asa de greu sa spun asa de la-nceput?

Lasati-ma putin sa va fac capu mare cu atunci cand eram eu mica. E a doua oara anul asta, imbatranesc, nu va lasati indusi in eroare de e-mailul asociat, a ramas de la fii-mea cand se dadea ea mare sa-si poata face mail si mi-a fost lene sa-l schimb.

Asa că sa dam timpul inapoi  si ironia mea a mea,  pentru mine ea acum,  e inutila , s-o lasam sa zaca pe undeva si  sa n-avem pretentia uneia  pretioase  care  ar  prinde  mai bine  stilistic, sofistic si de sondaj  mai in grosimea mintii  si a umflarii  in  pana  cunoasterii  ei,  adica nu te plictiseste dar  cateodata inclesteaza …bifurcatiile.  Ventriculare.   Of, of  iar trebuie sa precizez.

*

Sa decopertam totul la timp  de asta am nevoie acum si sa  dam si timpul inapoi…

 …si inima cu totul mintii ei

si sa va fac partasi la o intamplare pe care am trait-o

la 6 ani si cateva zile, stiu fiindca la inceput de august  plecam intotdeauna la mare,  altfel nu va pot descrie in ce consta tristetea ne-gasitului.

In fiecare vara bunicii isi culegeau toti nepotii, eram 4  si mergeau cu ei la mare.  Eu eram cea mai mica si cea care locuiam cu bunicii, de aceea cred ca eram si cea mai independenta, mai ales ca inca nu mergeam la scoala.  In acel an ni se alaturasera si al cincilea nepot cu tot cu tatal lui, mai indepartat, nu-l mai vazusem niciodata pentru ca locuia in alt oras. Pentru ca eram alba pe burta si rosie ca racul peste o jupuiala neagra deja, pe umeri, bunica ma oprise sa raman alaturi de ei pe cearceaf, cu fata in sus. Ceea ce pentru mine era un adevarat chin. Nu suportam ochelarii, nu puteam sa stau cu ochii inchisi si nu puteam sa stau locului, mai ales fiindca ceilalti verisori zburdau in apa. Dar fiindca ma saturasem  sa-mi infioare tot stomacul cand imi ungea umerii cu iaurt, mai bine am stat.   Daca tot am stat am vrut sa aud ce vorbesc ei, cei mari, ca doar astia ramasesera pe nisip. Cu toate astea gandurile mele erau greu de adus in plan, fiindca tot ce spuneau ma plictisea. Dar la un moment dat, de pe unde au fost s-au supt inapoi, ca si cand cineva le-ar fi aspirat  si le-ar fi depozitat intr-un singur punct iar acel punct fusesera  cuvintele: ”coloana dar stralucitoare”. Nu stiam ce inseamna exact asta asa ca devenisem toata doar ochi si urechi pana cand  vrand sa stiu tot ma bagasem peste regula, in discutia lor cu intebari. Asa intelesesem ca unchiul avea un acvariu si ii mureau toti pestii mici fiindca nu veneau la oxigen (??). Si  voia  o piatra slefuita sub forma cilindrica (??),  cum sunt coloanele dintr-o colonada (??), dar mai mica si  stralucitoare!!! cu care sa-i atraga la sursa (??).  Si n-a terminat tot fiindca  o vazusem deja, era acolo in ochii mei si nu mai scapam de ea. Tot ceea ce credeaam eu ca ar putea fi asta fiindca, mamaa, cate cuvinte spusese pe care nu le intelesesem!  Șlefuit il stiam de la ta mare care mesterea mereu cate ceva si-mi faceam de lucru pe langa el, iar el imi povestea tot ce face cum face si de ce face asa, ca nu-l lasam, la mine ”de ce”-ul era bază de pe-atunci 🙂  ca-mi intrase in cap ca pot sa fac orice la fel de bine daca m-ar lasa sa-l fac singura. Si mai stiam cuvantul asta si  de la mama, care ii spusese intr-o zi lui bunica:  ”fata asta inca tot neslefuita  este”. Mai stiam bine si coloana, fiindca imi spusese vara-mea mai mare cu patru ani, care fusese la  Coloana ”infinita” ca pentru ea era neinfinita, fiindca vedea unde se termina dar pentru mine s-ar putea sa fie infinita pentru ca sunt  mult mai mica de inaltime si n-o s-o vad pana la capat asa ca intelesesem cum e cu infinitul, la mine continua incolo. Asa ca n-aveam cum sa mi-o inchipui  taiata la capat, sau cu  varf. N-avea cum. Trebuia sa fie ca peste tot, slefuita si stralucitoare. Restul de cuvinte  nu le stiam dar nu puteam s-o fac de rusine pe bunica ca nu le stiu, ma gandisem s-o intreb cand o sa se duca dupa ceilalti sa-i scoata din apa.  Dar cum adica sa-i atraga la sursa? Atraga, asta nu era un cuvant bun dar daca asa traiau pestii mici, parea sa fie. Asa imi spuneam in timp ce o luasem sigur in directia opusa locului unde se balaceau verisorii mei. Aruncasem ochelarii de plastic negrii la ochi si rosii pe margini pe cearceaf fiindca nu-i puteam suferii, ca erau facuti sa te vada  toata lumea cand vrei sa te ascunzi si ii spusem bunicii mele ca nu mai pot sa stau culcata. Ceea ce nu era nicio minciuna. Imi batea tare inima  pentru ca fusese prima data cand am plecat hotarata sa plec orice ar spune ea, noroc ca nu m-a oprit sau poate a zis ceva, nu mai stiu ca o luasem la fuga ca sa fiu sigura. Sau batea atat de rau pentru ca ma dusesem s-o iau pe ea, ”coloana cea stralucitoare” pe care o vazusem exact asa cum spusese,  alba, stralucitoare si slefuita (peste tot?) asta nu spusese dar  eu asa o vazusem! Mergeam cu ochii prioniti in jos, de-a lungul malului printre alge calcand fara atentie pe scoici fiindca nu ma interesau, eram doar grabita sa nu mi-o ia altcineva inainte s-o gasesc eu. Nu mi s-a parut  prea mult timp dar umerii ma strangeau foarte tare cand am gasit-o.  Statea acolo, pe jumatate ingropata in nispul ud, piezis cu căpuțul  astupat de algele scarboase, incleioșată si murdara inca de tot ”mărarul”  mării, dar printre ele pieptul ii stralucea ca un soare alb daca ar fi fost unul asa, cu  platosa faramite in multe cioburi mici de oglinzi albusor-argintii, cum straluceste  zapada cand vine mama dimineata de Anul Nou,  in soarele  galben.  Era asa, ca o coloana ne-infinita, mica cat mine ca sa incapa intr-o colonada. Mi-a fost o singura clipa frica cand nu-i zarisem bine celalalt capat ingropat in nisip sa nu cumva sa fie sparta si neslefuita. Dar nu era. Era intreaga si mai neteda ca  pielea de dedesubtul locului  unde mi-au bagat  cerceii in urechi, si foarte rece si foarte grea, exact asa  cum e forma… cilindrica.

*

Exact, exact nu mai stiu daca astea au fost expres asa si toate cuvintele din ochii mei, dar ideile le-am pastrat intocmai si  mi-am dat seama retraind   aceasta intamplare  care a atins o buna parte din  structura mea interna si… externa 🙂 , ca s-a repliat in memorie  aproape intact, inainte de a-si dezamorsa concretetea pana la abstractul unui complex de sentimente inca nedeslusit. Peste timp, cand  am mai despachetat-o, din el s-au restaurat alte tipuri de fisiere,  grenerate de alte extensii: emotii,  senzatii si analogii.

Acum insa, traind plenitudinea  acestei  tristeti, am dorit sa-i identific  profunzimea  si n-am regasit-o nicaieri decat in aceasta antiteza. Pe care  mi-a oferit-o sentimentul ce insotise tinerea in maini a acelui fragment miniatural de coloana de marmura  alba, perfect slefuit,  rotunjit la… ambele capete  si… cilindric :))  Si n-am stiut deloc ce insemna cuvantul asta chiar daca despre celelalte mai aveam o vaga idee.

Gasirea a ceea ce nu era de gasit,  ”coloana dar stralucitoare”,  la modul  cel mai direct  al cuvantului  cu primul sens din dictionar,  s-a  intamplat  fiindca era a mea. O tineam in brate  privind-o, o pipaiam, o simteam  in mainile mele asa cum trebuia sa fie, grea si cilindrica si nu mai depindea de nimeni si de nimic nici ea, nici eu, nici sa vreau, nici  s-o fac. S-o iau. Era dreptul meu  pe  deplin  castigat din nascare.  Puteam sa fac  tot ce vreau sa fac cu ea. Sa i-o dau unchiului pentru acvariu si pestii mici nu vor mai muri,  vor veni …”la oxigen, la  sursa”. Nu stiam ce inseamna cuvintele dar le intelegeam rostul.

 Mai tarziu m-am intrebat de multe ori :  o cautam, deci exista?  sau am gasit-o pentru ca  o vazusem cum era inainte ca ea sa existe?

Nu mi-am putut raspunde nici azi, decat aproximativ  prin ce au zis ceilalti despre ea.

*

Intr-un tarziu ma reintorsesem la ai mei la cearceaf si o tineam la spate arzand de nerabdare sa le-o arat si sa fac impresie cu ea.  Rezultatul n-a fost nici pe departe cel inchipuit. Cand am calcat pe cearceaf lasasem urme rosii  de la intepaturile de scoici si din cauza asta, bunica ma certase si ca intarziasem si fusese ingrijorata si ca  voia sa ma dezinfecteze cu parfum, asa ca trebuia sa aman momentul  atat de mult ca  era ca o pierdere , numai ca daca ma asezam nu mai aveam cum s-o ascund  pana imi vor acorda toata atentia. Asa ca le-am aratat-o!  Cand a vazut-o bunica-mea uitase sa ma mai dezinfecteze fiindca i se umplusera ochii de groaza, si acum o vad. Unchiul a fost foarte ineteresat  si a luat-o din mana mea intinsa, imediat, cercetand-o pe toate fetele desi era peste tot la fel si artandu-i-o   bunica-mi- i i-a zis: dumneata vezi ce vad si eu? Luand-o din mana unchiului a incercat s-o ascunda  dupa ce s-a uitat pe furis la ea,  nu se poate zice ea, nu se poate asa ceva si sculandu-se de pe cearceaf m-a tras  intr-o parte:  spune-i lui bunica ce-i asta, de unde ai luat-o puiule, de la cine ai luat-o s-o ducem la loc, e rusine sa faci asa ceva! Unchiul meu i-a zis sa ma lase in pace ”de unde sa stie copilul ce nu stii nici dumneata!” atunci  m-am smuls din mana ei aruncandu-ma inaintea ochilor  cu toata furia si framantandu-mi un hohot de plans pana unde am stiut ca nu ma mai aude,  fiindca pentru prima si ultima oara  am urat-o pe bunica, din toata inima!  M-au gasit dupa o ora jumate, venisera toti dupa mine si cu salvamarul, sa  ma scoata  cu forta din apa. Era ceva lume care se uita inspre mine de pe mal dar nu-mi pasa, nici de verisorii mei mai mari pe care-i admirasem atat. Atunci mi-au parut necunoscuti  asa cum stateau  insirati si se uitau tacuti de pe mal la mine, fara sa tipe si fara sa se mai prosteasca.  Parca nu-i mai recunosteam pe niciunul, nici pe unchiul, nici pe bunica. Dac-ar fi fost acolo, cred ca doar pe ta-mare l-as fi recunoscut. Mi se facuse  dintr-odata, foarte dor de el.

*

Readuc  timpul la loc.

Tristetea mea de acum e de o frumusete simetrica. Antitetica. Intr-o antiteza perfecta fiindca provine din aceleasi profunzimi  de unde provine bucuria gasirii. Din strafundul de mare, din strafundul nisipului,   din strafundul mintii, din strafundul inimii,

o frumusete de care sufletul nu mai e in stare,

si n-a fost o carte din nisip.

**

E liniste. Prea multa liniste.

Stabilesc coordonatele interioare:

Vantul dinspre nord aduce furtuna. Dau pagina : vantul dinspre sud aduce furtuna. Mai intorc o pagina: vantul dinspre est aduce furtuna. A mai ramas una: vantul dinspre vest aduce furtuna.

Numai linistea de dupa furtuna poate aduce cu adevarat  pace.

Foarfeca timpului imparte lumea in adevaruri, dreptati si nedreptati pe care nu le cunoaste  dar le crede iar pe cele la care a  participat cunoscandu-le, nu le mai crede.

si Realitatea  cum sa existe?

Despre qwykx

perfectibila de tot ce ma inconjoara de la natura pana la un semn de carte, in centrul carora se afla oamenii iar deasupra tuturor dragostea lui Dumnezeu
Acest articol a fost publicat în APAR LUCRURILE IN CARE CRED și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Cum sa existe realitatea?

  1. Sam zice:

    Coloana. Ai aflat până la urmă cateceva despre ea?

    Apreciază

    • qwykx zice:

      Am vrut. dar mult prea tarziu. Dupa ce bunicii n-au mai fost, relatiile s-au indepartat. Imi propusesem sa le fac o vizita, nu numai pentru asta. Dar atat am amanat-o pana cand nici unchiul si nici varul meu n-au mai fost. Am fost doar la inmormantarea varului meu. Ambii au murit de tineri.

      Ti-am mai raspuns la un comentariu. L-ai vazut?

      Apreciază

  2. Anonim zice:

    Am văzut.
    Q. Despre ce coloană vorbești în amintirea de la mare? Era ceva marmură.
    Dacă vorbești de coloana de lumină ce pătrunde corpul și te duce la ” izvor” în observația mea este însuși sufletul. Yoginii îi spun mintea pe care o împart în 16 nivele, ce poate fi adunată în 4 categorii.

    Apreciază

    • qwykx zice:

      Da, despre ea vb. Textul dintre stelute n-are un subtext, e doar realitate concreta.
      La paralela asta nu m-am gandit, dar evidenta ca sufletul era. Vb. In spatele articolelor de asa numita stare de coerenta in care emotia intra in rezonanta de flux cu gandul (mintea), cred ca a fost unul dintre acele momente, capabil sa aduca in realitate intentia mai mult sau mai putin constientizata. Nu stiu care din ramurile yoga vb. despre 16 nivele de constiinta eu stiam de 17 si acelea nu erau o departajare facuta in cadrul unei cai yoga ci de un filosof cu o anumita ascensiune spirituala. Yoga desparte manifestarile mintii in 5 stari (nu stiu de 6).

      Oricum mi-a placut paralela.

      Apreciază

  3. Anonim zice:

    Q. Stai! Te oprește și nu mai folosi cuvinte. La 6 ani si câteva zile, ți-ai amintit! Poți continua să explici o paralelă între știință-relige-mistică. Sună super inteligent. Sau te întorci la vârsta de 6 ani și vezi… că deși de atunci mulți au râs de tine și te-au blamat, tu ți-ai amintit. Taci.

    Apreciază

  4. Sam zice:

    Să ne tacă mintea ca să poată vorbi sufletul.
    🙂❤

    Apreciază

Comentariile sunt închise.