Am un articol complicat sufletului de scris: sa fie foarte simplu, sa fie foarte clar, dar mai ales, sa fie real/complementar prezentului, asa ca simt putin nevoia mai inainte de el, sa fug, sa va iau cu mine si sa va dau … uitare
La alegere, fara sau cu traducere :))
En fin
Cineva (nu se stie despre cine vorbesc) mi-a zis pe e-mail ca mi-am depasit norma de absenta pe W-press si cam care ar fi motivul. Etee, pentru ca n-am mai fost frumoasa daca vrei sa stii. Mie nu-mi vine sa scriu formatata doar pe 2 treimi de disc, mereu am fost asa, all inclusive! Iar altadata, mai inainte de asta, Animusul congestionat si-a luat mintea si-a plecat, ce-ai fi vrut, sa ramana-n virtual niste particule fizico-chimice? cand eu tocmai pe astia ii combateam, maestrii mefistofelici ai acestei thrill’orgii? A fost o problema de natie si de deontologia scrisului, daca vrei! asta ar fi fost raspunsul pe care i l-as fi dat pe e-mail daca i-as fi raspuns, da i-l scriu aici pe W-p’cious..sss! ca altadata sa nu ma mai constranga pe-acolo.
Uite, acuma scriu. Si nu ca intre timp s-ar fi schimbat ceva in mod esential, ca n-am baut decat ceai de picioare usoare, nici macar crema de zi si de noapte n-am folosit, poate ca am prins curaj cand am inteles, ca ce ziceam, mie, mi-a fost de folos mai mult incidental desi nu intotdeauna foarte placut, iar alteori mult mai abstract decat as fi visat chiar si eu, fata de concretetile mele de interior, interiorul inlauntrului cognoscibil, recognoscibil sau incognoscibil, prizonierul aparent al unei materii in diferitele ei stari de agregare asteptand lupa atenta a unui observator care sa scoata din particula unda. De-eee!... WTF, ce fraz’am scos!
*
Insa nu. Din pacate motivul pentru care vin sa scriu acum e irational. Am citit un cuvant, asta e motivul. Pe care, sigur, l-am mai intalnit. Si e de genul feminin. Asa ca am vazut-o in diverse forme reprezentata: bagatelizata, caligrafiata, spanzurata, innecata, damnata, grefata, slavita, innobilata, salvata, inventata, reinventata, uitata, reinviata, iar alteori am gasit-o chiar inscriptionata. In ultimul timp, asa, comme toute le monde (ca sa se stie ca nu doar la noi). Alteori cuvantul acesta a fost din capul locului al meu. Mult si putin am mai plans, mult prea putin fata de cat ar fi trebuit fiindca m-am uitat sub o piatra, de multe ori m-am infuriat, m-am razvratit, am facut demonstratii, am tipat, am urlat, mi-am smuls parul din cap sau am fost apatica si am zacut sau am blestemat, (a nu se speria- l-am reconfigurat in timpul celor 7 secunde) sau m-am pietrificat si intr-un tarziu m-am vivificat. Dar am stiut de ce. Am vazut de ce. Am vazut cum. Am inteles.
Insa acum este altfel. Dupa ce l-am citit sub o forma sau alta, m-a strigat (si) pe mine, iar cand un cuvant ma striga fara om, incerc sa vad pana unde ma striga, cat ii ajunge coarda, ce sau cine trebuie sa-i raspunda, de unde sau din mine, si daca e necesar. L-am citit cu o atentie treaza fara ca ceva precis sa se intample sau sa mi se intample. La cateva ore distanta dupa ce l-am lasat de voie si mi-am vazut de-ale mele, a inceput sa lucreze. Sa-mi reaminteasca ca exista, ca e acolo, viu, ca e acolo vie. Acolo dar de unde, unde? De unde vii si incotro te-ndrepti? De ce vrei sa retraiesti si mai ales cum te mai numesti, de unde izvorasti Durereo? Ma plimbam peste tot, prin holuri, prin camere strangandu-mi degetele, ca si cand in ele as fi putut gasi raspunsul, iar pe ea urmarind s-o zaresc pe undeva, pitita-n vreun ungher, privindu-ma dintr-o parte, rusinata, stinghera, speriata, neculpabila. Ma atragea fara sa inteleg camera unde luceau magnetic cateva sunete. Lipisem doua-trei fracturi resapate de memorie in firul unei melodii vechi, frumoase, triste si cunoscute. L-am resimtit ca pe-un pumnal introdus meticulos in vintre si care urca acolo unde cuvantului acela I se terminau toate reprezentarile. Dar nu m-am ferit, pentru ca inca nu-i recunoscusem numele, asa ca l-am lasat sa ma inunde sperand ca ceva sa ma ajute pe mine, ucenica smerita si intarziata a partitiei fizico-chimice abolite, sa-l recunosc.
*
Fiindca nu mai vedea bine sa citeasca, fii-mea mandra ma anunta ca-i gasise bunica-si-i un film romanesc, eu intrasem tocmai cand rula genericul: Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi.
PS:
Chiar daca aflasem de mult despre asta, pana acum nu a durut.
Astăzi s-a născut Hristos, Mesia Chip Luminos,
Lăudați și cântați și vă bucurați!
Astăzi s-a născut Hristos, Mesia Chip Luminos,
Lăudați și cântați și vă bucurați!
Astăzi s-a născut Hristos, Mesia Chip Luminos,
Lpădați și cântați și vă bucurați!
In dimineata acestei nopti, indisciplinata cum sunt, n-o sa vorbesc despre ea, tarina asta a noastra, sucursala a nemarginitei noastre fiinte. Cine nu-si iubeste bungalowul in care si-a developat negativul? Din care vreau doar sa ma ridic putin la suprafata ca praf, in cautarea unei binecuvantari suflate peste crestet, din nou in epicleza, sa-ncep sa plang, sanatos, fara sa-mi mai fie necesare si 2 palme la fund pentru asta. Sa ma trezesc maxim de curioasa din cei mai jalnici si stralucitori ochi posibili, ochii iertati, in ochi abia mijiti pentru care cautarea n-are decat culori si dintre toate, s-o caut pe aceea aurie, pentru care “rusinea, cea nou venita peste noi sa nu ne certe ca am fi murdari” iar de la inaltimea acestei stari de lucruri sa pot sa-ti spun :”te iubesc iubirea mea “ si sa nu inteleg ce inseamna asta, fiind singurul cantec pe care l-as fi auzit vreodata. Cantecul soptit in leagan.
Dar inteleg. Pentru fiecare “te iubesc” o alta culoare pentru “iubirea mea” si pentru fiecare culoare, sufletul meu alb. Sufletul meu alb cu jind de auriu.
Sufletul nostru cu jind de auriu.
Nu stiu ce s-a mai intamplat, nu stiu nimic, nici de ce si cu care simț ma trezesc mereu in noiembrie indiferent de an. Pentru ca vine ceva ca un vant pe care-l ignor fiindca orice copac vrea sa-si conserve radacinile, dar care ma controleaza rostogolindu-ma aici. Si zic – rostogolit – din cauza surprinderii si nu a impotrivirii. Este organic, nici mental si nici macar emotional, embrionar cred . Paleoproterozoic. Siderian.
Si nu, n- am murit. Sincer de tot? M-as fi lasat. Altfel as fi murit citind, ascultand si vazand toate drăcăriile din jurul nostru evoluand pana la castigarea titlului Prințiar. Al celei mai pure demonologii. Asa că, să mă las mi s-ar fi parut o afacere, ce zic, afacere? un tun! dar cum in lipsa singuratatii, nimeni nu e liber, ar fi devenit prea usor, prea ieftin, prea ca la tara. Si lucrurile astea nu zic ca nu-mi plac, ba chiar le admir, le invidiez fiindca in timp s-a dovedit ca pot deveni vitale, insa eu n-am avut niciodata niciun pic de talent.
Si-atunci i-am zis asa: ce fac? ca eu n-am chef sa m-apuc acum la batranete sa-mi tocesc coatele iar prin facultati, si nu una oricare ci una porceasca de sucit mintea, ca din asta iti trebuie ca sa le tii piept, dar nici sa ajunga ei sa ne lumineze pe noi, din interior, cu neoane ca la balul bobocilor martieni si noi sa facem ca prostii: ”bip-bip!”, asa ca, iarta-ma Doamne, dar o dam la pace? Eu ma las de fumat, (si tu stii, printre lucrurile care-mi sunt imposibile, smulsul unghiilor, rosul pielii, -ai vazut ce-mi poate face o bluza inchisa la gat si arsul pe rug, asta mi-ar fi cel mai greu de indurat pe planeta pamant. Cu toate astea eu ma las de fumat iar tu imi salvezi Lumea. Se poate ? ca mai sunt cateva lucruri pe care as vrea sa nu le dau pe mana lor.
***
Si o parte s-a putut. Pentru cealalta parte inca nu mi-a raspuns. Urmeaza. Pe mine intotdeauna m-a salvat Visul. Visul de sub omoplatul drept.
Pe voi cine va salveaza?
Muzica care sapa 